Teoria meridianelor

Acupunctura este o tehnică medicală alternativă, folosită de obicei pentru probleme dificile de sănătate.

Acupunctura se bazează pe un sistem filozofic ce derivă din vechea învăţătură taoistă. Principiul esenţial priveşte lupta între contrarii, yin şi yang, care constituie baza universului şi a tot ce există. Boala este prezentată ca un dezechilibru între aceste forţe contrarii, totuşi complementare şi legate indisolubil. In interiorul unitaţii acestor opoziţii se află universalul qi, care dă vieţii vitalitatea sa. Sănătatea unui individ depinde de echilibrul corect al qi-lui, iar boala este consecinţa diminuării sau abundenţei de qi. Acupunctura vizează reechilibrarea balanţei şi curgerea normală a acestei energii.

Corpul este ca o perniţa de ace pentru câteva sute de puncte de acupunctură, care formează un model topografic pe suprafaţa corpului. Liniile care unesc o serie de puncte asociate cu un anumit organ sunt denumite meridiane. Ele se întind din creştetul capului până în vârful degetelor şi sunt căile prin care curge acest qi.

Teoria meridianelor este o componentă fundamentală a pricipiilor de bază a Medicinei Tradiţionale Chineze (T.C.M.). A fost dezvoltată cu mai bine de 2000 de ani în urmă, într-un stadiu timpuriu al istoriei sale.

Punerea în evidenţă a meridianelor a urmat descoperirii punctelor de acupunctură pe suprafaţa corpului. S-a observat că senzaţia ce apare ca urmare a înţepării în timpul tratamentului de acupunctură tinde să se mişte de-a lungul unei linii.

Practicanţii antici au observat că, atunci când un organ era bolnav sensibilitatea putea uneori să fie detectată într-o anumită arie de pe suprafaţa corpului. Această observaţie a condus la o primă asociere rudimentară, între un anumit simtom sau sindrom şi o anumită cale pe suprafaţa corpului.

Prin observaţii îndelungate doctorii antici au stabilit căile celor 12 meridiane principale şi conexiunile cu organele interne.

Observarea punctelor de-a lungul unei anumite “linii” ce prezintă indicaţii similare i-a condus pe doctorii antici să le grupeze. Pe baza “liniilor” pe care acestea erau localizate a fost realizată teoria meridianelor de acupunctură. Acestea nu erau privite doar ca puncte locale izolate cu o simplă funcţie ci ca elemente interdependente ale unei entităţi organice cu funcţii multiple.

Exista şi o explicaţie “neştiinţifica” a dezvoltării cunoaşterii meridianelor şi punctelor. In “Tratatul de medicină internă a împaratului Galben” exista uneori referiri la înţelepţii antichităţii şi percepţiile lor extrasenzoriale. Se crede că primul acupuncturist consemnat Bian Que avea facultăţi extrasenzoriale şi abilitatea de “a vedea” organele şi meridianele funcţionând în interiorul corpului.

Lucru uimitor este că la data redactării “Tratatului de medicină a împăratului Galben” nu doar că erau deja cunoscute în detaliu traiectele meridianelor dar deja era realizată o clasificare sofisticată a punctelor de acupunctură.

O astfel  de cunoaştere este rezultatul combinaţiei metodei deductive  “ştiinţifice” pornind de la observaţie şi experienţă, cu metoda inductivă ce clasifica fenomenul în acord cu modelele filozofice fundamentale. Mai mult, gândirea prin analogie bazată pe corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmosul corpului uman a jucat un rol in dezvoltarea teoriei meridianelor.

Observaţiile medicilor antici asupra anatomiei şi fiziologiei corpului uman au contribuit la dezvoltarea teoriei meridianelor.

Astfel noţiunile de bază ale meridianelor şi fenomenele anatomice şi fiziologice ce sunt atribuite meridianelor se sprijineau pe aplicarea cunoştinţelor acceptate de anatomie şi fiziologie din acea vreme.

Corpul uman formează un întreg organic datorită acestor conexiuni interne şi externe şi distribuţiei verticale ale meridianelor. Prin intermediul meridianelor circulă qi-ul, Yin şi Yang sunt reglate, menţinând astfel balanţa între funcţiile tuturor parţilor corpului.

Comentariile sunt închise.